«Vordergrund» și «Hintergrund» – Contrast fundamental în corpus-ul operei muzicale

 

 Pentru a înțelege natura specifică a actului muzical atât în realitatea sa ontologică, cât și ca proiecție hermeneutică, am organizat prezenta lucrare în 11 secțiuni succesive, după cum urmează:

1. Este cvasiunanim recunoscută ideea că, deși limba naturală și muzica au caracteristicile lor distincte, ele se bazează în esență pe aceleași premise fundamentale care le asigură prezența ca act. Pentru a clarifica relația dintre actul lingvistic și actul muzical, vom pleca de la considerațiile de bază formulate de Humboldt. În esență, acestea tind să considere limba ca o formă esențială care trăiește prin unitate și vitalitate.

2. Considerațiile asupra limbii sunt importante pentru ideea că muzica ar putea fi înțeleasă și ca o limbă. Astfel, fenomenul muzical este un limbaj pus în acțiune, care prezintă atât un prim-plan sensibil real, cât și o proiecție mai profundă care constă în unitatea esențială de gândire compozițională întemeiată pe invenție.

3. Având în vedere că „miracolul artistic al unei opere muzicale” implică mai mult decât putem auzi fizic, este necesar să examinăm „raportul de apariție” care caracterizează modul de ființare a actului muzical. Astfel, arta muzicală nu transpune ideea în realitate, ci doar o reprezintă pe un plan superior.

4. Continuînd cu prezentarea unor considerații asupra compozitorului și realizării compoziției muzicale, același „raport de apariție” revine imediat în prim plan. Astfel, sunt identificate două planuri în prezența și efectul actului muzical – planul din față (Vordergrund) și, în mod necesar, planul din spate (Hintergrund), pe care o compoziție muzicală le aduce într-o sinteză sensibilă și, totodată, puternic hermeneutică.

5. Esențial este deci acest lucru diferit, care nu mai este sensibil. Având în vedere că în muzică, planul din față și planul din spate sunt mult mai apropiate decât în alte arte, dualitatea lor a fost mult timp înțeleasă greșit. Acest contrast dinamic tensionat între planuri reprezintă însăși esența unei opere muzicale.

6. Această unitate și opoziție între planuri este și mai necesară în muzică decât în alte arte. Muzica trebuie transpusă în realitate prin arta execuției, pentru ca opera muzicală să fie adusă în act și prezență. Compozitorul și interpretul constituie ceea ce filosofic am putea numi „condiția de posibilitate” a creației muzicale, care, dincolo de a fi creație, trebuie adusă în prezență, în act, prin realizare sonoră.

7. Planul din spate este adesea misterios și ridică mari dificultăți de înțelegere. Vom recurge aici la analizele lui N. Hartmann, în special la cele care abordează „fenomenul planului de spate al muzicii”, exemplare atât din punct de vedere estetic, cât și filosofic.

8. Paradoxul muzicii constă în capacitatea acesteia de a transmite simțurilor ceva complet diferit și departe de ceea ce se poate sensibil auzi. Rezolvarea acestei dualități esențiale este o temă ontologică. Obiectul estetic intră într-un cerc mai larg de fenomene culturale, dar în același timp cade cu totul sub legea obiectivației.

9. În esența obiectivației este și rămâne enigma: cum poate ajunge modelarea unui lucru sensibil în planul din față să fie purtătoare a unui conținut care posedă un cu totul alt mod de ființare și care există doar pentru o conștiință? Aici trebuie făcută o paralelă cu modul de înțelegere a conceptului care se adresează atât intuiției sensibile, cât și formelor superioare ale intuiției care duc la înțelegere.

 

10. Comparația dintre concept și opera de artă subliniază necesitatea unei sinteze permanente și superioare a actului muzical. Statutul acestei unități unice poate fi înțeles prin apel la principiul „identității indiscernibililor”, formulat și folosit de Leibniz în interacțiune cu principiile ordinii și continuității, permițând astfel ca cvasi-identitatea planurilor muzicale, precum și diferența ontologică esențială dintre ele să fie privite într-o lumină corectă.

11. Prin urmare, problema constă în găsirea „diferenței interne” dintre cele două planuri, care în opera muzicală se află atât în sine, cât și în interpretarea efectivă. În același timp, această diferență subtilă între planuri apare și variază constant cu fiecare interpretare, ceea ce face ca actul muzical să rămână mereu un act al unor împliniri posibile.

 

Cuvinte cheie: act lingvistic, act muzical, ergon, energeia, planul din față (Vordergrund), planul din spate (Hintergrund), apariție, compoziție, interpretare, identitatea indiscernibililor

Descarcă articol

Numărul recent:

Vol. 35 nr. 1

Vol. 35 nr. 1