Evadarea. Gânduri despre muzica religioasă maghiară şi central-europeană, despre curentele stilistice şi despre aspectele spirituale ale creaţiei

Sistemul ideatic al iluminismului şi al democraţiei a început să ajusteze tot mai jos ştacheta selecţiei naturale, proces care durează până în zilele noastre. Pentru compozitorul sfârşitului de secol XX a devenit tot mai evident faptul că istoria muzicii, moştenirea limbajului muzical nu sunt nişte procese într-o derulare lineară, ci mai degrabă istoria unei multitudini de metamorfoze paralele, pe parcursul cărora structurile mai simple sau mai complicate se schimbă între ele periodic sau rapsodic. O importanţă cu totul deosebită o are şi modalitatea în care genurile sacrale pot sintetiza acele intonaţii (iar aici înţeleg termenul de intonaţie în toată complexitatea lui, pentru sublinierea caracterului şi a modalităţii de intonare) de origini din cele mai diferite şi a căror obârşie se găseşte în lumea tropilor medievali (în gregorian), în straturile străvechi ale folclorului, în formele codificate ale Renaşterii şi a Barocului timpuriu, dar totodată şi în tradiţia secolului al XIX-lea (Schumann, Berlioz, Verdi, Liszt). De două decenii încoace începe să se contureze o nouă epocă a transformărilor. Pornind de sub umbrela ocrotitoare a vocalităţii, tot mai mulţi compozitori îndrăznesc să revendice dreptul la existenţă a limbajului muzical „organic” şi în lumea instrumentală a muzicii de cameră.

Cuvinte cheie: criză, structuri speculative, muzică religioasă, limbaj muzical „organic”, inteligibilitate   

Numărul recent:

Vol. 35 nr. 1

Vol. 35 nr. 1